O poveste de advent

Fiul meu sufera de autism. Autismul este caracterizat printr-o stare patologica manifestata prin ruperea legaturilor psihice cu lumea exterioara si intensa traire a vietii interioare. La varsta sa de 10 ani acesta era un handicap sever. Familia noastra a invatat „sa o lase mai moale” cu pregatirea sarbatorii Craciunului de cativa ani buni, deoarece fiul meu nu era in stare sa tolereze evenimentul. Nu suporta beculetele multicolore, noua infatisare a magazinelor, felul in care biserica era impodobita, cadourile de sub brad, bradul insasi sau schimbarile mobilei in casa. Se tavalea pur si simplu pe podea si urla, apoi ramanea nemiscat cu ochii inchisi, in fiecare an de la intrarea in Advent pana dupa Craciun, cand toate luau sfarsit. Aveam grija in tot acest timp sa nu-l trimitem la cumparaturi sau sa-l lasam singur in camera sa. Bineinteles, casa noastra nu era impodobita.

Dar vecinii nostri de peste drum in fiecare an puneau instalatii pe la usi si geamuri. Fiul meu dormea in camera din fata incercand sa stea treaz toata noaptea pentru a fi sigur ca toate beculetele vor functiona corect. Daca vreunul se stingea sau clipea incepea sa strige si sa planga pana cand se rezolva problema. (Da, nu numai odata mi-am trezit vecinii in miez de noapte cu o surubelnita in mana pentru a repara vreun beculet).

Aglomeratia din ajunul si din ziua Craciunului nu este deloc o bucurie pentru un copil autist. Craciunul in familia noastra era un cosmar. Filip urla si plangea daca vreun cadou era mutat sau despachetat. Pe cat era de speriat in fata unui lucru nou aparut, pe atat de tare se ingrozea cand acesta disparea. Ne straduiam mereu sa-i gasim un cadou la care sa se bucure, dar el mereu intra in panica si plangea la aparitia vreunui lucru nou in lumea sa, asa ca pachetul statea o perioada nemiscat intr-un loc pana cand Filip il arunca iar noi eram nevoiti sa-l daruim vreunui copil de-al vecinilor.

Nu vrea nimic. Se uita fix la jucariile pe care i le cumparam si nu reactiona in nici un fel. Nu cerea nimic. Nu-si dorea nimic. Doar plangea si urla. Nu e deloc o binecuvantare sa ai un copil care sa nu-si doreasca nimic, nici un cadou dintre cele pe care le vezi expuse prin magazine in preajma Craciunului. Sau poate pe undeva o fi, dar pentru noi era un adevarat cosmar.

Anul acesta, chiar la inceputul Adventului, ne intrebam copiii ce si-ar dori de Craciun. Fiica noastra de 14 ani s-a asezat si a inceput sa-si scrie lista. Filip, pentru prima data in viata sa a raspuns: „Un joc video! Playstation 2.” spuse. „Vreau Playstation 2 de Craciun”, repeta el mai tare. Am ramas surprinsi. Sora lui i-a intins o foaie de hartie in capul careia a scris: „Lista lui Filip pentru Craciun.” Filip a completat: „PLAYSTATION”. „Sa mergem”, a spus. „Sa mergem la masina.”

Asa ca ne-am indreptat spre magazin. Niciodata nu a fost interesat de nimic din acest magazin, dar de data aceasta ne-a indrumat exact catre standul cu jocuri electronice. Si-a luat playstation-ul si l-a pus in carucior. „Il voi deschide de Craciun”, spuse. Ne-a privit voios cum am impachetat cu hartie colorata pachetul si ne-a spus solemn: „25 Decembrie. Voi deschide cadoul pe 25 Decembrie.”

In ultima seara ne intorceam de la repetitia la cor a fetei noastre, cand Filip a gasit o reclama in ziar referitoare la jocurile video Playstation. Cu un pix a hasurat ultimele oferte, „Harry Potter” si „Fifa 2007”, i-a intins ziarul sotului meu si a spus: „Eu vreau Craciunul.” M-au dat lacrimile. E un lucru atat de neinsemnat, dar uimitor de adevarat. E o farama de speranta care ma face sa cred ca intr-o zi fiul meu va face parte din societate la fel ca toti ceilalti – ca va fi in stare sa isi construiasca o viata independenta si va reusi sa se intretina singur. (Nu va avea soarta atator autisti care sunt etichetati „inapti” fara a se tine cont de inteligenta lor). Societatea de consum poate fi un dusman, dar un copil care nu o intelege poate invinge.

In perioada Adventului ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru ca sunt capabila sa apreciez complexitatea si minunea izvorata din astfel de „mici chestii”, lipsite de importanta pentru multi. Ii sunt recunoscatoare pentru ca din acel an fiul meu s-a bucurat de toate cadourile de Craciun si nu a mai plans sau tipat. Ii sunt recunoscatoare pentru atatea cai prin care Filip ma ajuta sa ma opresc si sa privesc lucrurile din alt unghi, chiar si viata mea de crestin catolic. Dar mai ales ii sunt recunoscatoare pentru ca fiul meu m-a ajutat sa vad miracolul nasterii lui Isus, an de an, chiar din mijlocul unor necazuri sau probleme pe care nu mi le imaginam acum 10 ani, chiar din mijlocul Adventului.