Monument închinat vânătorilor de munte pe vârful Cireșoaia

În vederea comemorării a 100 de ani de la botezul focului pentru trupele de Vânători de Munte din Armata României, s-a propus realizarea a unui monument pe dealul CIREŞOAIA, județul Bacău, care să ateste participarea militarilor acestei arme la luptele pentru apărarea țării, din Primul Război Mondial.

Înainte de a vă spune câteva detalii tehnice despre acest monument, aş dori să vă introduc în atmosfera evenimentelor, acolo unde au luptat și murit vânătorii de munte români, citând două pasaje din vorbele unor eroi anonimi ai neamului românesc:

„Istoria ne-a uitat acolo în tranşee, departe de casă, departe de acasă. Atunci când trupul este îngheţat, doar sufletul îi dă speranţă, doar amintirile. Nume pe cruci a căror număr nu le ştie nimeni. Am plecat atâţia şi nu s-a mai întors niciunul. Când au murit ai noştri, am murit şi noi cu adevărat, ne-a murit amintirea, ni s-a stins povestea, acum suntem doar litere tocite undeva departe şi uneori, imagini şterse şi pătate de vreme, suntem un Gheorghe, un Ion, un Vasile, un tată, un fiu, un frate, suntem pămant, din noi răsare iarba şi peste noi se topeşte zăpada şi în orice şanţ şi orice groapă ne-a ascuns moartea, doar amintirea voastră ne învie, căci sufletul înseamnă acasă”.

„De aicea de sus nu se vede dacă am câştigat războiul asta şi dacă acum moartea mea are o urmare bună. Din 11 august 1917, de când m-am prăpadit până azi, nu ştiu dacă sunteţi uniţi în ţară, dacă vă e bine, dacă mai sunteţi români sau nu, voi urmaşii mei. 

Din când în când, de aici de sus mai simt vânturarea oaselor mele pământeşti rămase pe dealul de la Cireşoaia, îngropate fără slujbă şi fără împărtăşanie sau lumânare, de obuzele nemţeşti ce au căzut în amiaza aia nenorocită. M-au amestecat cu ţărâna până m-au acoperit de tot. Muierea n-a mai avut ce îngropa, m-a îngropat pământul singur.

Primăvara, când ţăranii mai ară pământul, mai trag la lumină cu plugul câte un os de-al meu. Ai ce mă furnică aici sus unde sunt. Simt căldura soarelui de primavară cum bate pe oasele mele albe şi pământul reavăn de mă împresoară răcoros. Apoi grâul creşte rădăcini firave din jurul oaselor mele, mă gâdilă şi se înalţă peste mine de-mi ţine răcoare. Cel mai mult îmi place când pe deal, vine lume la secerat şi vorbeşte sau cântă. Se vaită de multe lucruri care nu merg bine, înjură şi bleastămă ţara asta şi traiul lor nenorocit, dar toate astea o fac în limba română.

Aşa ştiu şi eu că nu am murit degeaba”.

De oriunde te-ai apropia de dealul Cireşoaia, de lângă Târgu Ocna, împrejurimile trimit călătorului, la fiecare pas, mesaje adânci de istorie.

Când bubuitul tunurilor în jurul munţilor a amuţit, pe locul brăzdat de tranşee a răsărit, îndurerată, o pădure de cruci de mesteacăn ce vegheau la căpătâiul celor căzuţi. „Crucile de mesteacăn au putrezit, s-au rupt, au căzut (…) Mi-a rămas în firea mea, ca iarna, mai ales când ninge, să privesc spre vârfurile Cireşoaiei, acolo unde crucile de mesteacăn au căzut. Au rămas, cum spun versurile, numai sfinţii de sub ele…“, surprindea, emoţionant şi frumos, scriitorul Teodor Săndulescu, urmele crucilor de odinioară a eroilor Cireşoaiei, mărturie a jertfei supreme pentru reîntregirea neamului.

,,Şi descifrăm pe-o cruce cu două oseminte 
Încrucişat săpate: un an, o zi, un nume –
Unicele vestigii care-i mai ţin de lume.
Ce ţintirim cuminte ”

ISTORIA MILITARĂ DEALUL CIREȘOAIA ŞI MUNTELE COŞNA

În perioada 08 august – 11 septembrie 1917, Batalionul de Vânători de Munte a fost angajat în faza de apărare a Armatei 1 Române, în zona Cireșoaia – Coșna, județul Bacău.

Ordinul de intrare în luptă a vânătorilor de munte s-a primit în ziua de 08 august 1917, în timp ce aceștia se aflau la secerat de grâu. Război, război, dar și pâinea țării trebuia asigurată.

S-a dat alarma pentru întoarcerea militarilor în garnizoana Târgu Neamț. Armamentul și materialele fiind pregătite din timp pentru executarea unei misiuni de luptă, vânătorii de munte s-au pus în marș, în aceeași zi (08 august 1917). Cei aproximativ 170 km s-au parcurs în mai puțin de patru zile, revenind în jur de 45 km în 24 ore, dublul normalului la mersul pe jos, ceeace însemna de fapt un marș forțat.
Pe timpul cât vânătorii de munte parcurgeau kilometru după kilometru, la Divizia 7 Infanterie, care se găsea în încleștare cu adversarul de patru zile, s-a primit înștiințarea Corpului 4 Armată Român, prin care se făcea cunoscut că Batalionul de Vânători de Munte a primit ordin să vină la Târgu Ocna, fiind pus la dispoziția diviziei.
          La ora 23.00 din ziua de 11 august 1917, comandantul batalionului, maiorul Virgil Bădulescu s-a prezentat la punctul de comandă al Diviziei 7 Infanterie, unde i s-a ordonat să oprească batalionul în localitatea Brătești, urmând să primească în scurt timp, ordinul de operaţii.
          La Brăteşti, batalionul ”s-a odihnit” trei ore, timp în care comandantului i s-a precizat misiunea: ”Batalionul de Vânători de Munte, de la Mosoarele, urcă pe Creasta Vrânceanu și atacă în lungul acesteia către Cireșoaia”.
          Trecerea la executarea misiunii, s-a făcut de către batalionul de vânători de munte fără a se executa recunoașteri prealabile pe timp de zi şi fără a se preciza misiunile companiilor în teren, aşa cum cereau toate regulile luptei armate. Dimpotrivă, situaţia pe front fiind critică, angajarea batalionului s-a făcut din mers.
          Astfel, la ora trei din noaptea de 11/12 august 1917, vânătorii de munte s-au strecurat în ascuns spre aliniamentul de atac, traversând râul Trotus prin apa adâncă, pe la sud est de Târgu Ocna şi prin valea Rupturile, au ieşit pe creasta Vrânceanu, iar în zorii zilei de 12 august, au surprins companiile din Divizia 70 Infanterie Austro – Ungară, care se pregăteau să reia atacul.

Batalionul de Vânători de Munte a atacat inamicul la baionetă, l-a respins şi până în seara zilei a pus stăpânire pe dealul Cireşoaia, capturând 400 de prizoneri, provocând inamicului, mari pierderi în personal şi tehnică.

„În tranşeu la Cireşoaia
Curgeau gloanţele ca ploaia
Şi obuzele ca vântul,
De se zguduia pământul!”

          Atacul victorios al vânătorilor de munte în cooperare cu trupele din zonă, a însemnat începutul declinului ofensivei inamicului la Oituz şi respingerea trupelor sale de pe înălţimile care dominau Valea Trotuşului în zona Târgu Ocna.
          În ziua de 13 august 1917, vânătorii de munte au atacat din nou trupele Diviziei 70 Infanterie Austro – Ungară, pe care le-au aruncat în Valea Slănicului, cucerind toată creasta marcată de Dealul Cireşoaia şi Vârful Coşna. Spre seară însă, inamicul, aducându-şi noi forţe, a executat un puternic contraatac asupra trupelor româneşti. Vânătorii de munte şi-au menţinut însă neclintiţi poziţia.
          Vânătorii de munte au rămas pe poziţia lor până în noaptea de 18/19 august 1917, când au fost înlocuiţi şi trecuţi în rezerva Diviziei 7 Infanterie.

În aceste încleştări sângeroase, pe viaţă şi pe moarte, din luna august 1917, vânătorii de munte au pierdut jumătate din efectiv.

SCRISOARE DE LA CIREŞOAIA
Din zori de zi şi până în noapte
Luptam cu sete la Cireşoaia,
Cântau obuzele a moarte
Cum plâng ciobanii din cobuz.
Ne prăvăliam ca vijelia
Peste duşmani, când jos, când sus
Dar într-o seară-n toiul luptei,
Un glonţ în pieptu-mi a pătruns.
Un val de sânge-mi năvălise,
Peste tunica-mi arsă-n foc
Iar peste ochi, ca nişte vise
Pluteau vedeniile-n joc.
În timp ce sângele-mi din rană,
Se risipea prin iarbă. Ars
De foc, eu mă gândeam că mama
În lume singură a rămas.
La casa ce-a ruinat-o vremea;
La fraţii care mi-au murit;
La tot ce mi-era drag odată
Tot ce răsboiu a nimicit.
Din ochi-mi obosiţi de trudă
Curgându-mi lacrimi pe obrazi
Am adormit, gândind la mama
În tainicul miros de brazi.
Şi-un dulce somn, o mângâiere
Întreaga fiinţă mi-a cuprins.
Părea că cetele de îngeri
Viaţa iar mi-au reaprins
Şi că pe amărâtu-mi suflet
În sborul lor au risipit.
Năvală albă de surâsuri
Şi multe flori de mărgărit.
Că dintr-un nor tivit cu aur,
Din largul zării plutitor
A scoborât pe scări de raze
Cu pasu-i legănat uşor.
Regina ţării noastre, aevea
Cum o văzusem la Oneşti,
Când prinsă-n rând cu toţi ostaşii
Jucase hora ca-n poveşti.
Că în spre mine se îndreaptă
Cu ochii mari şi luminoşi,
Ce parcă-s rupţi din cer albastru
Aşa-s de albaştri şi duioşi.
Că mâna-i ca o adiere
Pe frunte-ncet mi-a petrecut.
Şi-a zis cu glasu-i blând şi dulce:
– “Fii mândru că nu te-ai temut!”
Şi-am tresărit de fericire,
Şi tresărind m-am deşteptat,
În faţa mea era Regina
Şi mâna Ei m-a mângâiat.