Ce mai înseamnă, oare, pentru omul mileniului trei tradiţionalul „Cristos a Înviat”? Este oare numai o formulă rituală? Ce legătură poate să aibă Învierea lui Cristos cu noi, cei de astăzi, cu viaţa noastră? „Bun – putem zice – Cristos a înviat, dar cu noi cum rămâne?“. Pe de altă parte, dacă plecăm logic de la credinţa că Isus Cristos este şi Dumnezeu, n-ar fi nimic mai firesc decât ca El să nu poată fi înghiţit de moarte. Şi atunci, din nou: cu ce mă priveşte pe mine Învierea lui?
Învierea este în mod esenţial participare: Isus nu învie singur, ci se coboară în iadul sufletului nostru, vine în cel mai adânc abis al umanităţii înstrăinate, trăieşte total drama noastră, tocmai pentru ca pe noi să ne învie! Învierea lui nu are sens decât întrucât este şi învierea noastră! Unul din sfinţii Bisericii noastre a observat foarte bine: „Ceea ce nu a asumat, nu a mântuit“, adică numai pentru că fiecare dintre noi a fost asumat integral, încorporat în Cristos, fiecare poate învia el însuşi prin Învierea Lui. Tot ce avem de făcut este să-i întindem mâna noastră pentru a ne scoate din iadul nefericirii cauzate de păcat.
Astfel privind lucrurile, vedem că Învierea este nu numai ceva ce ce are legătură cu noi, ci este de-a dreptul cea mai mare provocare pentru viaţa noastră şi cea mai importantă realitate, pentru că este cheia fericirii noastre veşnice. Fericirea aceasta veşnică nu începe însă abia după moarte, aşa cum ne-am obişnuit să credem, ci începe de aici, prin învierea noastră din duhul păcatului, adică murind în ceea ce priveşte patimile şi trăind statornic în Duhul Dătător de Viaţă. Dar până să trăim noi înşine Învierea cu adevărat, nu e nevoie să ne transpunem imaginar în starea aceea înaltă a duhului, dar putem să gustăm de pe acum o altă bucurie sufletească accesibilă naturii noastre, şi anume bucuria speranţei. Iar înarmaţi cu această bucurie putem pune oricând început bun efortului nostru spre dobândirea Învierii depline şi statornice a sufletelor noastre!
CRISTOS A ÎNVIAT!
Pr. Ștefan Ciubotaru