Scrisoare deschisă din anul 2070

Suntem în anul 2070. Am 50 de ani, dar arăt de 85. Am multe probleme pentru că beau prea puţină apă. Cred că nu îmi mai rămâne mult timp. Astăzi, sunt unul dintre cei mai în vârstă în societatea în care trăiesc.

Îmi amintesc când eram de 5 ani. În parcuri erau pomi mulţi, casele aveau grădini frumoase şi puteam să stau sub duş chiar şi o oră. Totul era diferit. Acum folosim prosoape cu ulei mineral ca să ne curăţim. Înainte, toate femeile îşi arătau cu mândrie frumosul lor păr. Înainte, tata spăla maşina cu furtunul de stropit. Astăzi, legea interzice cu stricteţe asemenea practici. Astăzi, trebuie să-şi radă capul ca să-l păstreze curat, fără să se folosească de apă. Îmi amintesc că existau multe tabele pe care scria ATENŢIE LA APĂ!, dar nimeni nu le bagă în seamă. Oamenii credeau că apa este inepuizabilă. Astăzi, toate fluviile, râurile, lacurile şi apele subterane sunt iremediabil contaminate şi secate.

Tot peisajul înconjurător nu mai este decât un deşert fără de sfârşit. Infecţiile gastro-intestinale, bolile de piele şi infecţiile urinare sunt principalele cauze de deces. Industria a paralizat şi procentajul şomajului a atins cote dramatice. Fabricile de desalinizare a apei de mare sunt principalul domeniu de producţie. Dau muncitorilor apă potabilă în loc de salariu. Atacurile pentru un bidon de apă sunt obişnuite pe drumurile de-acum pustii. Hrana este, în proporţie de 80%,sintetică. Înainte ni se recomanda să bem 8 pahare de apă pe zi. Astăzi, nu am dreptul să beau decât o jumătate de pahar. Pentru că nu avem cu ce ne spăla hainele, le aruncăm, ceea ce măreşte munţii deja enormi de gunoaie. Ne-am reîntors la folosirea latrinelor ca în secolul trecut, pentru că sistemele de canalizare subterane nu pot funcţiona fără apă.

Oamenii stau faţă în faţă cu spaimă: corpurile lor sunt astenice, zbârcite de deshidratare, rănite de radiaţia infraroşie pe care nu o mai filtrează atmosfera,din cauza găurii de ozon. Din cauza deshidratării pielii, o femeie de 20 de ani arata de 40. Concentraţia de oxigen s-a redus din cauza lipsei de vegetaţie, ceea ce a dus la scăderea capacităţilor intelectuale ale noilor generaţii. Oamenii de ştiinţă fac cercetări, dar nu se vede nicio soluţie la orizont. Nu putem fabrica apă.

Morfologia spermatozoizilor multor bărbaţi s-a modificat, ceea ce a dus la naşterea de copii-victime, cu mutaţii şi malformaţii. Guvernul ne obligă să plătim pentru aerul pe care îl respirăm: 137 m3/persoană/zi. Cei care nu pot plăti sunt izgoniţi din zonele aerisite, înzestrate cu plămâni mecanici uriaşi, care funcţionează cu energie solară. Aerul nu este de foarte bună calitate, dar cel puţin putem să respirăm. Media de viaţă este de 35 de ani.

Câteva ţări au reuşit să conserve insule de vegetaţie cu apă curgătoare curată. Aceste zone sunt supravegheate foarte sever de armată. Apa a devenit un bun rar, o comoară inestimabilă, mult mai valoroasă decât aurul şi diamantele. Aici nu mai există copaci, pentru că nu plouă aproape niciodată. Şi, când începe să plouă, nu cade decât ploaie acidă. Nu mai există anotimpuri din cauza schimbărilor de clima (fenomenul de seră), datorate activităţii oamenilor secolului XX, care au poluat mediul înconjurător. Şi, totuşi, prevăzusem că trebuie să ne conservăm mediul înconjurător, dar nimeni nu a făcut nimic. Când fiica mea îmi cere să-i povestesc cum era pe când eram eu tânăr, îi spun că pădurile erau frumoase, îi vorbesc despre ploaie, despre flori, despre plăcerea de a înota şi de a pescui în râuri şi lacuri, de a bea câtă apă doreşti, despre buna sănătate a oamenilor. Când mă întreabă: “Tată, de ce nu mai există apă?”, mi se pune un nod în gât.

Nu pot să încetez să mă consider vinovat, pentru că aparţin generaţiei care a desăvârşit distrugerea mediului înconjurător, neluând în serios nenumăratele avertismente. Aparţin ultimei generaţii care ar fi putut schimba cursul evenimentelor, dar care a hotărât altfel. Astăzi, copiii noştri plătesc scump asta.

Cred sincer că viaţa pe acest Pământ nu o să mai fie posibilă de acum încolo, pentru că distrugerea mediului a ajuns într-un punct fără întoarcere. Cât aş dori să mă fi putut întoarce înapoi şi, într-un fel oarecare, să fi făcut întreaga omenire să înţeleagă, în clipa în care puteam încă să facem ceva, ca să ne salvăm planeta!

Text apărut în revista “Cronica de los Tiempos”, din aprilie 2002.