Amintiri despre episcopul Anton Durcovici în Cireșoaia

După ce a conferit sfântul Mir la Cireşoaia, la scurt timp, episcopul Durcovici a fost arestat, închis şi mai târziu martirizat.

Aveam cred, în jur de 10 ani, când am avut fericirea de a primi sfântul Mir, din mâinile Preasfinţitului Anton Durcovici. Dar ca să pot vorbi despre acest eveniment, trebuie să mă întorc cu gândul în urmă cu vreo 50 de ani, la vremuri, oameni şi fapte de atunci.

Era după război, era foamete şi sărăcie. Veniseră comuniştii la putere, dar noi eram înconjuraţi de oameni cu adevărat buni, care ne-au îndrumat şi ne-au ocrotit, încât am avut o copilărie cu adevărat frumoasă. Şi dacă în acest cătun uitat de lume, mai sunt încă oameni buni, cu credinţă în Dumnezeu, dacă mai sunt oameni care mai au ceva sfânt şi mai ştiu de ruşine şi frică, o datorăm acelor vremuri şi acelor oameni, care, prin viaţa lor, prin jertfa lor, au fost exemplu pentru noi.

Biserica noastră, construită de părinţii noştri, era atât de mare şi de impunătoare, încât satului nostru i s-a pus numele Biserica, dar mai târziu, cineva cu funcţie mare în conducere, i-a schimbat numele în Cireşoaia, nume atât de străin nouă şi azi.

Dacă în alte locuri există localuri de lux sau cluburi, unde se întâlnesc oamenii, noi am avut Biserica, unde ne adunam şi unde ne simţeam bine întotdeauna, la vreme de restrişte, la bucurie sau la durere.

Un om, despre care trebuie să vorbesc a fost domnul Carol Bertalan, care a slujit ca dascăl al Bisericii timp de peste cincizeci de ani şi care a fost exemplu de credinţă şi omenie. Zeci de generaţii de tineri le-a adunat în jurul lui, le-a îndrumat, le-a învăţat să se roage şi să cânte. El este cel care a format şi organizat corul Bisericii pe patru voci. Pe tot timpul vieţii lui, intram la cor cu tichete de corist, era foarte multă seriozitate şi disciplină. Trebuia să fim exemple pentru ceilalţi. Stăteam când era nevoie până târziu la repetiţie şi ne simţeam ca o mare familie. Am rămas corişti până când viaţa ne-a despărţit prin moarte, boală sau bătrâneţe. Corului nostru i-a mers vestea. Veneau oameni străini să ne asculte, eram invitaţi să cântăm şi în alte parohii. Domnul dascăl, care era sufletul a tot ce se făcea, nu ştiu cum se descurca, pentru că făcea naveta în altă localitate la serviciu şi avea şi o familie numeroasă cu zece copii, şi soţia lui era aşa frumoasă şi de treabă, ca o zână bună, încât spre sfârşitul vieţii ei, toată lumea îi zicea „Mamaia”.

Noi nu aveam atunci preot. Venea cineva duminica sau când era nevoie din Târgu Trotuş.

Cel mai iubit preot al copilăriei mele a fost părintele Mihai Ghiuzan; când venea, ne strângeam cu toţii în jurul lui. Se juca cu noi, ne învăţa cântece şi jocuri. Se spune că el a compus acea frumoasă doină, pe care i-am cântat-o Preasfinţitului Anton Durcovici.

Primul nostru preot a fost Monseniorul Ştefan Erdeş, care a fost parohul nostru timp de şapte ani. Când a venit la noi, familia Bertalan locuia lângă biserică, în parohia veche. Domnul dascăl îşi construise o casă, sus pe deal, aproape de biserică şi s-a mutat acolo şi părintele Erdeş a stat cu ei. Casa veche s-a dărâmat şi părintele Erdeş a construit o casă parohială mare şi frumoasă. Ne strângeam cu toţii să ajutăm. S-a făcut tare iubit atât de copii cât şi de cei mari.

După un timp s-a ajuns că oamenii nu mai încăpeau în biserică. Părintele Erdeş a vrut să o mărească, dar nu a mai reuşit, pentru că a fost mutat. După vreo 15 ani, părintele Iosif Păuleţ, actualul decan de Trotuş, a reuşit să mărească biserica.

Despre episcopul Durcovici, aşa cum erau obiceiurile aici şi poate mai mult ca pentru oricine, s-au făcut pregătiri cu mult timp înainte. S-au plantat mesteceni pe marginea şoselei, din capătul satului până la biserică şi în jurul bisericii. S-au întins pancarte cu „Bine aţi venit”, s-au pus steguleţe şi baticuri colorate şi multe, multe flori. Fetele mai mici erau îmbrăcate în mirese, fetele mai mari eram îmbrăcate în costume naţionale. Un grup de băieţi, îmbrăcaţi în costume naţionale, s-a dus călare în întâmpinarea episcopului. Noi eram la capătul din jos al satului.

Când a ajuns episcopul, la 16 octombrie 1948, era într-o trăsură, înconjurat de băieţii noştri pe cai. Se striga „Ura” şi „Vivat”; corul cânta, noi aruncam flori în faţa trăsurii şi aşa am venit până la biserică. După sfânta Liturghie, după ce am primit sfântul Mir, ne-am strâns cu toţii în jurul episcopului, i-am cântat „La mulţi ani” şi o frumoasă doină, în care îl numeam „tată” şi îl rugam să rămână cu noi. După masă, episcopul Anton Durcovici a spus că ar vrea să mai asculte o dată acea doină. Organizaţi de domnul dascăl, ne-am adunat şi am cântat încă o dată doina. Plângeam cu toţii şi Preasfinţitul, cu ochii în lacrimi, ne-a spus: „Aş vrea nespus să rămân cu voi, dar nu se poate. De aceea vă las ceva care să vă aducă aminte de mine” şi şi-a scos alba cu care celebrase sfânta Liturghie şi i-a dat-o domnului dascăl, spunându-i să ne rugăm pentru el şi să nu-l uităm aşa cum nici el nu o să uite de noi şi de acea zi. Apoi a plecat de la noi şi mai târziu a plecat pentru totdeauna.

Am cântat şi am dorit să rămână cu noi, dar nimeni nu a avut puterea să-l ferească de cele ce au urmat, de durere şi de moarte. Am rămas cu aceste amintiri frumoase şi cu exemplul lui de viaţă şi jertfă, cu speranţa că într-o zi o să-l vedem din nou, o să ne bucurăm cu el şi o să-i cântăm din nou” (Iozefina Botezatu).

Culese de Cristian Ababei

Doină

Foaie verde de trifoi,
de ce să pleci dintre noi?
şi nimic nu ne mai spui,
de mai vii, mai vii,
şi nimic nu ne mai spui,
de mai vii, mai vii.

Foaie verde, foaie lată,
când ne mai vi ‘napoi tată?
Să ne spui mereu, mereu,
de-al meu Dumnezeu,
Să ne spui mereu, mereu,
de-al meu Dumnezeu.

Foaie verde măr uscat,
cât mi-e sufletu-nsetat,
Să-ţi aud al tău cuvânt dulce, blând şi sfânt,
Să-ţi aud al tău cuvânt dulce, blând şi sfânt.

VIDEO